Am nevoie de un dictionar. Un dictionar al meu. Un dictionar al tau. Un dictionar al prieteniei. Sau un dictionar al lumii.

Vreau sa stiu, fara sa invat. Sa ascult, fara sa aud. Sa fiu tot ce pot fi, prin prisma experientei voastre. Vreau sa uit ce inseamna regretul, tristetea si lipsa zambetului.

Vreau sa am un cerc doar al meu. O scena in care toti suntem actori. O scena a dorintelor. O scena a vietii. O scena a noastra. Exista pentru fiecare un loc. Stam pe niste scaune. Ne privim ochi in ochi. Nimeni nu intelege, aparent, nimic. Fiecare are replica lui. Fiecare are povestea lui aparte.

A mea e atat de simpla incat pare complicata. Ne intram in rol. In pielea unor personaje inexistente, a unor personaje diferite, dar asemanatoare.

Avem impresia ca acele caractere suntem noi. Ca povestea lor ne apartine. Ca,defapt, suntem legati unii de altii. La sfarsitul primului act incepi sa realizezi, dar nu vrei sa te “trezesti”. Astfel, ajungi la momentul final al piese, singur. Pe rand, cate un personaj dispare si intelegi ca acei oameni cu care te comparai, cu care iti petreceai timpul, nu exista. Cand realitatea loveste esti doar un om dornic de prietenie, intr’o sala de teatru goala si pustiita. O sala ce odata a fost ticsita de povesti.

Totusi, pe un ultim scaun al unui ultim rand, doi ochi te privesc. Aceiasi doi ochi care te’au vazut “jucand”, te’au vazut inseatata de vorba, de alinare, de prietenie.

Tu nu ii poti vedea. Nu e din cauza luminii, nici a intunericului; nu e din cauza departarii, nici a apropierii.

E de vina timpul. Candva, demult, ii stiai. Ii recunosteai. Ii iubeai. Acum, sunt doar o doua sticle lipsite de viata. Pentru tine nu mai reprezinta nimic sau, cel putin, asa incerci sa te convingi. Unul din personajele tale imaginare ti-a vorbit despre ei. A vorbit despre ce inseamna prietenia, despre cat e de important e ca atunci cand tremuri si te impiedici cineva sa fie langa tine. For interiorul tau ti’a amintit cine sunt acei ochi, ce’ai simtit pentru ei, dar tu te’ai pierdut pe undeva pe drum. Pe acel drum al amintirilor, al lucrurilor rele, al timpului. Ai refuzat sa retraiesti. Ai refuzat sa crezi ca sala nu este goala.

Uneori incercam sa cautam explicatii acolo unde nu exista. Ne afundam in carti, dictionare, non-sensuri. Aparent vrem doar ca o secunda de singuratate sa treaca. Defapt, acea secunda e un minut, o ora, un an, un timp interminabil, o clepsidra cu un nisip ud. Citesti mai mult decat iti poti permite, te pierzi in detalii inutile, te minti crezand ca iti e bine. Zambesti fals, razi ironic, treci nepasator pe langa Ei. Mersul devine alert transformandu’se intr’un alergat continuu prin viata. Ajungi la final prima. Singura, de altfel. Atunci te trezesti.

Esti in aceiasi sala de teatru. Cu aceiasi ochi privindu’te. Acum intelegi. Te duci spre ei. Nu va vorbiti, nu va zambiti. Va cufundati intr’o imbratisare inepuizabila. O imbratisare doar a voastra.

Acum nu mai ai nevoie de dictionare, de cuvinte fara sens.

Toate explicatiile se afla aici.

sursa : http://blondux.ablog.ro/